Ion Mândrescu — sculptorul care a cucerit Parisul

Uneori filmul începe înainte să știi că faci un film.

Pe Ion îl știu de aproximativ 20 de ani. Ne-am cunoscut prin prieteni comuni, în atelierul lui. Prima mea amintire clară nu are nimic solemn: Ion făcea un grătar. :)) Cu timpul am înțeles cât de autentic este omul și, la un moment dat, am simțit foarte clar că vreau să-l filmez eu. Nu era o comandă de client. Era mai degrabă o nevoie internă, un foc care nu mă lăsa în pace.

O parte din film exista însă cu mult înainte de interviul din 2024. Cu vreo 15 ani în urmă eram la mare și aveam doar telefonul la mine. Ion venise cu un butoi întreg de lut și a început să facă niște capete cam la două treimi din mărimea naturală, fiecare cu altă expresie, foarte puternică. Controlul video pe telefoane era rudimentar. Țin minte că m-am chinuit să instalez ce aplicații „pro” existau atunci doar ca să pot bloca expunerea și balansul de alb. Astăzi pare banal. Atunci nu era.

Trei camere, un foc în spate și o curte plină de cabluri.

Filmarea principală din vara lui 2024, la Mihoveni, a fost făcută cu trei camere: două Sony A7 III și Sony NX80 pentru unghiul lung. Am folosit 50 mm și 35 mm, iar în spatele lui Ion am pus focul. Luminile treceau printre copaci și tufe. Curtea era plină de cabluri, cu singura condiție importantă: să nu se vadă niciunul în cadru.

La sunet am avut două lavaliere, shotgun și două recordere separate. Interviul a fost, până la urmă, surpriza cea mai bună. Ion chiar voia să vorbească. A ieșit mult mai puternic decât mă așteptam și a devenit coloana vertebrală a filmului.

Cel mai greu material tehnic a rămas vernisajul de la Sibiu. Ploua, era foarte întuneric, iar camera Panasonic pe care o foloseam atunci nu era grozavă în low light. Am avut mult de lucru ulterior la denoise. Nu e partea romantică a documentarului, dar e exact genul de lucru care decide dacă un cadru rămâne sau nu în film.

„Fiecare material are limba lui.”

Camera are limba ei. Microfonul are limba lui. Lumina, la fel.

Ideea lui Ion despre materiale mi-a rămas în minte. Lutul, pământul, piatra și metalul nu cer același lucru. Nici instrumentele mele nu vorbesc la fel. Camera spune ceva prin distanță și unghi, microfonul prin apropiere, lumina prin ceea ce scoate la suprafață sau lasă în umbră.

În atelier sunt lucruri pe care nu le observi într-o fotografie de prezentare: un femur din ipsos, un torso, o mână mică din ceară rămasă neterminată într-un colț. Pentru mine, tocmai detaliile astea fac spațiul real. Multe dintre lucrări se leagă de „Om, Timp, Spațiu”, dar nu am vrut să inventez etichete pentru fiecare obiect. Uneori e mai bine să-l lași pe Ion să vorbească despre ele.

Filmul este și ce alegi să nu folosești.

Au existat lucruri pe care am ales deliberat să nu le pun în montaj. Nu pentru că erau neinteresante, ci pentru că scoase din context puteau invita comentarii răutăcioase care n-aveau nicio legătură cu omul minunat pe care încercam să-l arăt. Montajul nu înseamnă doar să găsești ce e bun. Uneori înseamnă să protejezi sensul.

În total, proiectul a însemnat aproximativ un an de lucru și peste 1 TB de material, inclusiv imagini vechi. Filmul final are 44 de minute. Și încă îl mai filmez pe Ion atunci când apare ceva care merită păstrat.

Prieten sau mentor? Depinde când îl prinzi.

Ion este și prietenul meu, și mentorul meu. Nu separ foarte bine cele două roluri. Nici el, cred. Cumva hotărăște singur când e una și când e cealaltă. Asta e una dintre superputerile lui. :))