Mugur Marin

Am ajuns la filmul pe care îl fac astăzi pe un drum lung, sinuos și deloc previzibil. N-am știut niciodată foarte bine ce vreau să mă fac când o să fiu mare. În schimb, am fost mereu curios să înțeleg cum funcționează lucrurile: să desfac, să repar, să construiesc, să încerc. Uneori și să stric — vai, câte am mai stricat :))) — dar face parte din proces.

Sunt un ultra-autodidact, priceput poate la prea multe.

Pe la 17 ani, în anii ’90, lucram deja la calculatoare, la Computers 2000, o firmă mică din Obor care avea să devină ulterior Flamingo Computers. Țin minte și acum cum fugeam între depozit și magazin cu buzunarele doldora de procesoare AMD și Intel și mă uitam în stânga și-n dreapta când traversam Calea Moșilor, să nu dea tramvaiul 21 peste mine.

Culmea e că nu mă gândeam prea tare la mine. Mă gândeam la valoarea procesoarelor din buzunare dacă mă împiedicam și le făceam praf pinii. Mă și vedeam după aceea cu penseta și cu niște ochelari cu funduri de sifon, îndreptând sute de pini unul câte unul. Ceea ce, de altfel, am și făcut în câteva rânduri.

Au urmat hardware, rețele, service și ani în care, dacă ceva nu funcționa, trebuia să aflu musai cum, când și mai ales de ce.

La aproximativ 20 de ani am plecat în Statele Unite. Am locuit aproape un an în Boston și am ajuns să lucrez la reprezentanța Jaguar, când în mecanică, când în IT. Mecanica o știam de acasă: de copil reparasem mașini împreună cu tata. Cu Apple Mac era însă altă poveste — în România nu văzusem vreodată unul la față.

Într-o zi s-a stricat Mac-ul șefului meu. Eu mă pricepeam foarte bine la PC-uri și absolut deloc la Mac-uri, dar n-am considerat că ăsta e un motiv suficient ca să refuz provocarea. I-am spus că îl rezolv și am plecat cu calculatorul acasă, fără să am habar ce trebuie să-i fac efectiv. Mi-a luat două zile. Avantajul era că, pentru două zile, scăpasem de supape, de culbutori și de uleiul de pe mâini. M-am întors cu Mac-ul funcțional și nu cred că i-am spus vreodată partea cu „n-am avut nicio idee ce fac”.

Nu știi? Înveți. Trebuie să funcționeze mâine? Înveți până mâine.

După întoarcerea în România au urmat câțiva ani cu comerț de automobile aduse din Germania. Mii și mii de kilometri, drumuri lungi, cumpărări făcute uneori după ochi, ureche, experiență și instinct. Decizii luate repede, cu care trebuia apoi să trăiești, vrei nu vrei. Retrospectiv, a fost și riscant — poate prea riscant. Conduceam enorm, zi și noapte, iar oboseala după atâția kilometri nu era tocmai cel mai bun copilot.

Tot în anii 2000 am lucrat aproximativ doi ani la Sprint Computers, iar mai târziu la SCOP Computers, unde am condus departamentul de service pentru imprimante.

Din perioada aceea mi-a rămas și o amintire mai greu de uitat. Eram bolnav, dar mă duceam totuși la serviciu. Luasem Biseptol acasă, m-am urcat în tramvaiul 16 spre birou și de acolo am o gaură în filmul meu. Următoarea imagine pe care o țin minte e că eram deja la firmă, cu perfuzii în mine și cu salvarea lângă mine. Făcusem o reacție alergică foarte puternică. Aparent, nici inconștient nu eram foarte bun la lipsit de la muncă.

IT-ul a fost una dintre primele zone în care am învățat ceva ce mi-a rămas toată viața: o problemă nu dispare dacă te uiți suficient de mult la ea.

Trebuie s-o înțelegi.

Am avut și joburi care par inventate dacă le povestesc acum. O perioadă am lucrat împreună cu un bun prieten — știe el cine — într-o fabrică israeliană de lanțuri de aur. La venire și la plecare ne cântăreau obsesiv, să nu dispară cumva vreo zală. Noi eram turbați de procedură și făceam mișto că probabil se temeau să nu înghițim aurul za cu za. :)))

Tot în anii aceia am fost partener cu un bun prieten, știe el cine e, într-un mic atelier de mobilă personalizată. Proiectam, construiam, montam și, evident, căram cu cârca. Mult.

Numai noi doi știm câte bucătării am cărat pe scările blocurilor.

Acolo am lucrat serios cu lemnul cu mult înainte să-mi treacă prin cap restaurarea sau sculptura. Uitându-mă înapoi, nici direcția asta n-a apărut chiar de nicăieri.

Muzica

Muzica a fost mereu cu mine. Toată viața.

Am făcut pian când eram copil și îmi pare rău și acum că ai mei n-au insistat mai mult să continui. Cânt la chitară din liceu, am construit și restaurat chitare de la zero și, mult mai târziu, am ajuns chiar să cânt live pe scenă. Apoi au fost anii de DJ, concertele și toți anii în care am ascultat muzică atent, nu doar am pus-o.

Doamne, câtă muzică a trecut prin mine.

Cred că toate astea au intrat în reflexele mele mai adânc decât mi-am dat seama atunci. Montajul are și el ritm. Uneori tai o imagine aproape cum ai intra cu un acord — sau cu o singură notă distinctă, unică. Alteori nu știu să explic de ce un cadru trebuie să mai stea o secundă.

Doar simt că încă nu s-a terminat momentul. Adevărul.

Au fost și câțiva ani din viața mea greu de pus într-o meserie anume, dar care au însemnat o cu totul altă școală: școala protocolului, a discreției, a diplomației, a relației cu oameni foarte diferiți și, poate mai important decât toate, a felului în care citești o încăpere înainte să deschizi gura.

Am lucrat o perioadă ca asistent și șofer pentru prințesa Marina Sturdza.

Revenise oficial în România în 1997, împreună cu International Herald Tribune, pentru organizarea primului mare summit de investiții din țară, lucrând atunci cu Guvernul și cu Președinția.

Pentru mine a fost intrarea într-o lume complet diferită: presă internațională, business, diplomație, protocol. Președintele României, miniștri, oameni pe care până atunci îi vedeam mai degrabă la televizor și pe care, dintr-odată, îi aveam la câțiva pași. Țin minte și acum cum treceau pe lângă mine pe holurile hotelurilor. Tare mă mânca limba să-i întreb câte ceva. :)))

Pe atunci nu filmam așa cum filmez astăzi și aici e una dintre nepotrivirile de timp care încă mă dor. Mi-ar fi plăcut enorm s-o filmez pe Marina Sturdza. Am cunoscut-o prea devreme pentru filmmakerul care aveam să devin.

Astăzi aș ști ce să caut. Nu titlul, nu protocolul, nu prințesa.

Omul.

Aș sta cu camera în fața ei și pur și simplu aș asculta. Pauzele. Privirea. Mâinile. Lucrurile despre care vorbește și, poate mai ales, lucrurile despre care ezită să vorbească. E unul dintre filmele pe care îmi pare cel mai rău că nu le-am făcut.

Am ajuns să lucrez și cu Leslie Hawke, mama actorului Ethan Hawke, venită în România prin Peace Corps și implicată în proiecte sociale pentru copii și familii aflate în sărăcie, inclusiv familii rome. Avea să cofondeze ulterior OvidiuRo și să lucreze ani întregi pentru accesul copiilor la educație.

Într-un interval relativ scurt trecusem de la oameni foarte puternici, protocol și întâlniri internaționale la oameni ale căror probleme erau, pur și simplu, din categoria supraviețuirii. Cu mult înainte să știu că voi face filme despre oameni, viața mă obliga deja să mă uit la oameni foarte diferiți. Și să înțeleg că omul nu e nici funcția lui, nici costumul, nici mașina — și nici lipsa lor.

În 1999 m-am angajat într-o firmă care era inițial una de transport și am dezvoltat acolo, de la zero, o direcție nouă: import și vânzare de echipamente profesionale de sunet și lumini pentru cluburi, concerte și evenimente. Boxe, mixere, playere, lumini. Am bătut România în lung și-n lat cu ele până aproape uitam drumul spre casă. A fost și singura perioadă din viața mea în care am lucrat propriu-zis în vânzări.

Dar partea cu adevărat specială era alta: a fost singura dată în viață când am fost coleg cu tata.

Și, da, tata era șeful meu. E foarte mișto ca tata să fie șeful tău. Am mers împreună la expoziții, am călătorit în Germania și în Olanda pentru echipamente și am construit în București, de la zero, un showroom de sound & light care arăta practic ca un club funcțional.

Apoi a venit radioul. La Radio 21 și Europa FM am lucrat exact în locul care mi se potrivea:

nu la microfon, ci în spatele lui.

Și de multe ori pe sub birouri. Sau în cine știe ce locație izolată din țară, pe un vârf de deal sau de munte. Calculatoare, rețele, studiouri, mutări tehnice, izolație fonică, microfoane, mixere, emițătoare, antene, instalații, mașini.

Acolo s-a fixat definitiv o regulă pe care o folosesc și astăzi în film:

tehnica trebuie să funcționeze atât de bine încât să poți uita complet de ea.

E ca ambreiajul pe care îl apeși instinctiv când bagi în viteză. Nu te gândești. O faci. Așa vreau să fie și camera, și sunetul, și lumina: să nu-mi ocupe mintea exact când omul din fața mea spune sau face ceva ce nu se va mai repeta.

Societatea exista din 1992. În 2005 am făcut rebrandingul și am început să construiesc N-trance Media. Ca drumul să rămână suficient de sinuos, prima activitate din perioada aceea n-a fost filmul. A fost o agenție de plasare de bone și personal casnic. Da. Știu. Cam așa a arătat viața mea profesională.

Dar și aici au fost tot oamenii. Foarte mulți. Țin minte o zi în care am ajuns la birou și era o coadă de bone și menajere care se întindea zeci de metri pe stradă, venite să se înscrie în baza noastră de date. M-am uitat la ele și m-am panicat efectiv — cred că pentru câteva secunde n-am avut curaj să intru în propriul birou. A fost o experiență complet diferită de orice făcusem până atunci, dar încă una în care trebuia să înțeleg oamenii.

După aceea au început să se întâlnească toate lucrurile adunate până atunci: muzica, sunetul, luminile, calculatoarele, tehnica, evenimentele, fotografia și, din ce în ce mai mult, video. În perioada cea mai aglomerată eram aproximativ 14 oameni, între angajați și colaboratori. Făceam petreceri corporate, conferințe, lansări de produs, concerte și producție tehnică pentru companii precum Raiffeisen, Piraeus Bank, Michelin, Roche și Bayer. Cel mai mare eveniment pe care l-am coordonat atunci a fost o petrecere de Crăciun pentru Piraeus Bank, cu aproximativ 5.000 de oameni.

Uneori făceam munca a trei oameni deodată: sunet, lumini, cameră, fotografie, proiecție, montaj, grafică. Nu era neapărat cea mai sănătoasă metodă de lucru. Evident.

Dar asta eram eu.

Nu mi-a plăcut niciodată să stau lângă o problemă așteptând omul care știe. Voiam să știu eu.

Oamenii pe care i-am învățat

Tot atunci am descoperit cât de mult îmi place să-i învăț pe alții. De fapt, începusem cu mult înainte: am început să lucrez cu Ada Cartianu încă din perioada în care eram elev la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”, iar lucrul nostru împreună a continuat și după terminarea liceului. Eram amândoi foarte tineri; astăzi Ada este artist și autor româno-american.

Pe propria ei pagină biografică mă descrie din perioada de după absolvire drept un tânăr absolvent al Tonitza și spune că am încurajat-o să creeze așa cum percepea ea lumea și să aibă încredere în propria imaginație. Să citesc asta după atâția ani înseamnă enorm.

Mai târziu au venit oamenii din N-trance: cameramani, fotografi, sunetiști, luminiști, DJ, tehnicieni. Pe unii îi luam aproape de la zero.

Alina Ștefan este lângă mine din 2006. Sunt douăzeci de ani de colaborare, învățare și creștere. Am văzut-o formându-se, muncind și construindu-și propriul ochi fotografic și propriul drum. Astăzi lucrăm în continuare împreună și sunt foarte mândru de cât de frumos a crescut profesional.

Doamne, câte cursuri am făcut. Îmi amintesc și acum zecile de planșe pe care desenam și explicam detalii tehnice prin exemple din viața de zi cu zi, doar-doar rămâne informația bine prinsă în mintea omului. Nu încercam doar să-i învăț unde e un buton, ci de ce facem ceva într-un anumit fel și, mai ales, cum să gândească singuri când lucrurile nu ies conform planului. Pentru că la un eveniment, dacă ceva se strică, nu există „vedem mâine” și nu există „mai încercăm o dată”. Trebuie rezolvat.

Acum. Instantaneu.

Uneori mă uit unde au ajuns unii dintre oamenii aceia și mi se ridică părul pe mâini. Știu ei cine sunt. Dacă omul de lângă mine ajunge, la un moment dat, să facă un lucru mai bine pentru că i-am arătat eu ceva cândva, pentru mine e fantastic.

O bucurie fără margini.

La începutul pandemiei, în 2020, filmul a devenit activitatea mea principală. Nu mai era unul dintre multele lucruri pe care le făceam. Începuse să fie direcția în care se adunau, aproape firesc, toate celelalte.

Înainte de documentare, portrete video și CinematicBizStories au fost sute de filmări de eveniment: nunți, botezuri, petreceri, concerte, evenimente corporate. Ani întregi cu camera printre oameni. Perioada aceea m-a format poate mai mult decât mi-am dat seama atunci.

La un eveniment nu ai duble. O privire apare și dispare. O reacție ține o secundă. O îmbrățișare, o lacrimă, un râs, uneori doar o șoaptă. Dacă ai ratat momentul, s-a dus.

Cumva e ca la teatru. Poți să ai probleme acasă, să te doară ceva, să fii obosit, să fi avut cea mai proastă zi din viața ta.

Dar când actorul intră pe scenă, contează că e acolo, atunci.

Momentului nu-i pasă ce probleme am eu. Se întâmplă. Ori îl prind, ori nu.

Am învățat să nu mă uit doar la omul care vorbește, ci și la cel care îl ascultă. Nu doar la miri, ci și la mama care îi privește dintr-un colț. Nu doar la scenă, ci și la omul din public care pentru două secunde uită complet de cei din jur.

Ani întregi am vânat, aproape obsesiv, adevărul fiecărui moment.

Fără să știu că, de fapt, mă pregăteam pentru filmele pe care aveam să le fac mai târziu.

Majoritatea oamenilor pe care îi filmez nu sunt actori și nici nu vreau să devină actori pentru mine. Prefer să-i filmez când sunt ei înșiși, cu micile lor imperfecțiuni. Tocmai ele îi fac adevărați. Când cineva încearcă să spună totul perfect pentru cameră, uneori începe să dispară chiar el din cadru.

Pe mine mă interesează momentul în care uită puțin de cameră: o pauză, o privire, mâinile, felul în care atinge un obiect despre care vorbește, o ezitare, uneori chiar un cuvânt spus greșit.

Acolo încep să-l văd cu adevărat.

Când se întâmplă, mă prinde și pe mine. Uneori mă surprind vorbind împreună cu omul, în minte. Alteori îi spun câte un cuvânt în șoaptă, aproape fără să-mi dau seama — și după aia mă întreb dacă se trage și șoapta mea pe microfoane. :)))

În clipa aceea tehnica trebuie să fie reflex. Camera, sunetul și lumina trebuie să funcționeze ca ambreiajul: nu mă gândesc la ele. Le fac. Nu vreau să mă gândesc la butoane sau la gain-ul microfonului exact când omul din fața mea spune ceva ce poate nu va mai spune niciodată în același fel.

Pentru câteva clipe există doar el.

Centrul universului meu.

De ce toate lucrurile astea au avut, până la urmă, legătură

Mult timp mi s-a părut că am făcut prea multe lucruri fără legătură între ele. Astăzi nu mai cred asta.

Calculatoarele m-au învățat să caut cauza unei probleme. Mecanica, să nu-mi fie frică să desfac ceva. Muzica mi-a dat ritm. Radioul mi-a pus sunetul în reflex. Evenimentele m-au învățat să anticipez clipa. Oamenii foarte diferiți pe care i-am cunoscut m-au învățat să citesc contextul. Trainingul m-a obligat să înțeleg lucrurile suficient de bine încât să le pot explica altcuiva.

Aproape toate au ajuns, într-un fel sau altul, în felul în care filmez.

În filosofia din spatele meu.